miercuri, 9 iunie 2010

Perfect...

Totul parea special. Te-am intalnit intr-o zi de vara si am crezut ca urma sa-mi fi cer in restul de viata care imi ramasese.
In timp, mi-am pus toata increderea in tine si ti-am cerut sa nu ma dezamagesti.
Incercam sa fac lucruri perfecte pentru tine si de cate ori faceam ceva gresit imi spuneam ca nu te merit si ca nu sunt demna de iubirea ta atat de perfecta...
Si de cate ori plangeam, ma acuzam tot pe mine ca n-am suficienta putere, ca nu sunt cum ar trebui sa fiu. Nu vroiam sa fiu slaba in fata ta si daca ma temeam de ceva, ma temeam sa nu cad la picioarele tale si tu, in loc sa ma ridici, sa imi intorci spatele spunandu-mi ca sunt impiedicata.

Mi-ai fost scop. Singurul.
Alergam nopti intregi printre ganduri si idei si oboseam. Tot efortul merita cand dimineata, te gaseam undeva, aproape si iti zambeam, iar tu raspundeai in acelasi mod.


Erai punctul meu de reper. Ma ajutai sa nu ma ratacesc pentru ca te urmam pe tine, cel mai perfect dintre muritori.

Prin tine am inteles ce inseamna sa faci lucruri bune si am luat din tine un dram de bunatate...


Dar intr-o zi ai incetat sa ma mai privesti cum o faceai in trecut.
Aveai ochii reci si cand i-am privit, m-ai facut sa clipesc.
Ai luat toata magia cu tine si ai plecat.

Acum am doar amintirea vaga a ceva ce a fost cu atat de mult timp in urma...
Si incep sa ma intreb daca ai existat cu adevarat, fiinta perfecta care m-ai facut sa nu imi mai doresc nimic.

Cat timp ai fost langa mine...
Oare chiar ai existat?

2 comentarii:

  1. doare...
    Cand doar unul ofera constient.
    Tu mai postezi si anonim cu numele Alexandra pe blogul meu?

    RăspundețiȘtergere
  2. nu... eu postez doar cu numele "Alexandra." atat.

    RăspundețiȘtergere