E o tristete ciudata. O tristete de om puternic, care a avut putin cam prea multa putere.
E ca o durere pe care nu o simti, dar de care stii ca exista acolo undeva.
Si sunt clipe cand nu mai poti nici macar sa plangi. Cand doar gandurile iti mai tublura ochii limpezi.
E teama. Teama de necunoscut, dar si de infinitul pe care spui ca-l stii. O teama pentru nimic, dar in acelasi timp pentru toate. Cand ai crezut in toate in care puteai crede, te temi de credinta-n nimic.
Acum sunt ganduri pe care nu pot sa le spun in cuvinte, nici in randuri scrise. Le am in mine si-o sa ramana acolo pana o sa se piarda.
Daca cineva m-ar putea intelege, acel cineva e putin cam departe. Doar putin.
Si o sa fie si mai departe... Atat de departe incat nu voi mai putea sa-i simt nici macar parfumul placut, nici respiratia pe pielea mea fina...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu