luni, 13 februarie 2012

Despre cum sa vindeci o obsesie care te distruge.

Si mi-am promis ca nu o sa mai plang. Mi-am jurat ca nu o sa imi mai pese.
De ce este inca asa de greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu mai e al meu?
Parca e in fiecare zi din ce in ce mai dureros sa il stiu acolo, oferindu-i ei tot ce mi se cuvine de fapt MIE.
Stiu ca nu isi mai aminteste nimic. Sau ca refuza cu incapatanare sa isi aminteasca tot ce a fost.
Si mai stiu ca tine la ea.
Nu ma doare ca nu mai e al meu, ma doare ca e al alteia.
Nu il mai vreau pentru mine, dar nu suport sa il stiu pentru alta.
Imi amintesc cat am plans chiar si atunci cand eram impreuna si realizez ca intreaga noastra relatie a fost cladita de fapt din lacrimi. Prea putine dintre ele au fost de bucurie.
De curand m-a intrebat daca imi este dor de el. I-am raspuns ca da, imi e dor de el asa cum era la inceput. Noul "el" nu va mai putea sa fie niciodata al meu. De "el" nu imi e dor.
Si imi dau seama ca oricat de rau imi pare, nu are cum sa fie vina mea ca s-a terminat.
Da, eu am pus punct. Am pus punct dupa ce adaugasem sute de virgule povestii noastre.
Nici macar nu aveam ce sa iubesc la el si cu toate astea, am facut-o.
Nu am suportat sa il am doar pe jumatate, decat sa privesc zilnic in ochii omului care mi-a facut cel mai mult rau, am decis sa ii spun sa plece.
Macar daca ar fi stiut sa lupte pentru mine... Nici macar faptul ca nu ne-am impacat nu e vina mea. Nu a stiut sa ma aduca inapoi, as fi facut-o.
E greu sa treci peste cel ce pana nu de mult a insemnat totul. E greu sa capeti incredere in tine cand l-ai pierdut pe singurul om care iti dadea putere.
Desi daca cineva ar vedea filmul povestii mele de iubire mi-ar spune ca nu am trait nimic, eu cred ca a fost TOT.
Macar ma lua in brate dupa ce ma ranea... Ca un fel de consolare stupida. Si plangeam acolo, cu capul pe umarul lui. Si as fi vrut sa il lovesc, sa il doara cum ma durea pe mine. Imi venea sa tip sa vada ca nu mai rezist. Imi doream sa plece.
Si a plecat.
Am crezut ca daca se va termina totul, voi fi din nou ca inainte sa-l cunosc, dar se pare ca m-a schimbat prea mult. Poate voi ramane pentru totdeauna asa... Poate nu o sa imi mai treaca niciodata.
Nici macar nu vreau sa-l uit.
Nu il mai iubesc, dar obsesiile se vindeca greu.

Nu, nu cedez. Trebuie sa mearga de data asta. Trebuie sa trec peste.

4 comentarii:

  1. Buna ziua,
    Va citim si urmarim blogul de ceva timp, indeajuns de mult incat sa avem bucuria si convingerea ca blogul dumneavoastra merita pe deplin, sa fie premiat cu ''Premiul Most Wanted Blog'' , datorita pasiunii, imaginatiei, talentului, originalitatii si creativitatii dumneavoastra, dar mai ales datorita valorii morale si educative pe care pagina dumneavoastra o promoveaza in blogosfera romaneasca! Va rugam sa ne anuntati daca acceptati premiul sau nu accesand acest link: Premiul MWB ! Puteti afla mai multe despre MWB, convingeti-va de seriozitatea si pasiunea noastra in a promova bloguri de calitate! Ati primit premiul MWB, pentru ca unul dintre autorii nostri v-a recomandat cu placere!
    ''MWB nu cauta faima,nu cauta cifre si nici statistici ,cauta valoarea,originalitatea ,talentul si pasiunea, iar asta face oricine accepta premiul MWB si mai ales cei ce aleg sa devina membrii sau autori ai echipei MWB, pentru ca dincolo de bloguri vorbeste viata!''

    RăspundețiȘtergere
  2. "si trec multi ani, secunda sta, pendulul nu se misca.
    tu tot privesti si tot mai speri s-auzi iar acea voce.
    degeaba tipi, si urli mort, privirea ei te musca.
    te misti stricat, cazi obligat, secunda tot nu trece."

    nu stiu ce sa zic.

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte interesante randurile pe care mi le-ai lasat. Se potrivesc starilor mele.

    Nici eu nu stiu ce sa zic. Oricum, am trecut de etapa descrisa in articol... Acum e altfel. O sa scriu cand voi avea timp.

    RăspundețiȘtergere