Mi-am promis de atâtea ori că am să trec peste... Că n-o să-mi mai pese că i-am dat lui tot ce-am avut, iar acum nu mai am nimic...
M-am săturat să fiu o umbră din spatele lui. Mereu gata să îmi schimb poziţia în funcţie de mişcările dezorganizate pe care le face zilnic, mereu dispusă să îi fiu parteneră de drum atunci când e singur...
Am început din ce în ce mai des să îl condamn pe el pentru fiecare clipă de trsteţe pe care o resimt.
Ştiu că toate s-ar fi petrecut altfel în viaţa mea dacă destinul nu m-ar fi aruncat total întâmplător în braţele lui. De ce tocmai ale lui?
De câte ori nu m-am simţit legată de el cu lanţuri invizibile. Pentru că deşi nu le vedeam, corpul meu le simţea de fiecare dată când încerca să se îndepărteze...
Şi m-am acuzat o perioada pe mine. Că nu am suficient curaj, că nu sunt destul de puternică să plec... Dar în timp am înţeles că această despărţire a noastră nu depinde, nu ar avea cum să depindă de mine. E ceva mult mai puternic de atât. E strânsoarea asta ciudată care mă opreşte dimineaţa să mă dezlipesc de lângă trupul lui cald şi să mă duc până la magazinul de jos, să cumpăr o pâine. E dorinţa de a sta lângă el chiar şi atunci când nu mi-o cere, chiar şi când îmi aruncă în faţă cuvinte puternice, iar eu ma grăbesc să i le adun repede de pe jos şi să i le dau înapoi ca nu cumva să mă afecteze in vreun fel.
Simt că eu sunt cea care se agaţă mereu de fiecare lucru bun pe care mi-l oferă. Îi găsesc scuze, îmi spun mereu că dacă aş ştii că nu mă iubeşte aş fi plecat de mult sau i-aş fi spus lui să plece. Dar nu, el ţine la mine şi asta mă face să îi dăruiesc totul, fără să aştept vreo confirmare.
Poate că sunt naivă. Poate nu am fost făcută să simt vreodată sentimentele astea atât de puternice pe care el mă îndeamnă în fiecare zi să le accept ca fiind o parte din mine.
Şi totuşi încă mai rezist.
Aşa, printre obsesiile mele absurde, printre dorinţele lui aberante, încă mai pot să ma bucur de fiecare clipă.
Şi ştiu că va veni o zi când am să regret, dar nu mi-e teamă. Am înţeles de mult că între minunile şi dezastrele pe care le trăim în viaţă există un echilibru perfect. Iar dacă acum zâmbesc, am înţeles că oricum va veni şi ziua în care zâmbetul îmi va fi transformat în lacrimi.
Şi am învăţat să spun că: " E friesc!".
