Cum ne-am despărţit.

Te-am întâlnit cu mult timp în urmă, undeva pe o stradă gri dintr-un oraş îmbâxit de suflete prăfuite.
Ai ştiut să te faci remarcat prin gesturile tale atent calculate şi prin mişcările inocente, dar atât de precise...
Ţi-am privit cu atenţie braţele şi mi-am promis atunci că în curând mă vor cuprinde doar pe mine.
M-ai chemat să stau lângă tine pentru câteva clipe ce mai apoi s-au transformat în mici eternităţi pe care ăştia din jurul meu le numesc probabil "luni".
Şi ai început să-mi arăţi lumea în care te ascunzi tu seara înainte să te duci la culcare. Mi-ai spus în ce crezi, care sunt marile tale temeri şi chiar ce ţi-ai dori dacă ai privi o stea căzătoare într-o seara senina de aprilie.
Ai început să-mi îndeşi în minte ideile tale bolnave despre cum lumea ar putea sa fie perfectă dacă te-aş urma undeva sus, poate pe un bloc de beton sau vreo macara ruginită.
Urcam în fiecare zi trepte alături de tine.
Uneori oboseam şi spuneam că vreau să luăm o pauză, dar tu mă luai în braţe şi îmi spuneai că mai e aşa de puţin până sus şi că e păcat să pierdem timpul.
Am mers după tine. Nu mi-a fost greu să ţin pasul, dar îmi era imposibil să-mi mai car în spate toate visele, amintirile şi dorinţele, aşa că am aruncat câte ceva pe drum...
Şi mă mai trezeam din când în când uitându-mă în jos cu nostalgie... Apoi priveam în ochii tăi plini de magie şi porneam mai departe.
Într-o zi mi-ai spus că am ajuns.
Eram bucuroasă şi am vrut să mă ghemuiesc în braţele tale să împărţim fericirea, dar te-ai împotrivit şi m-ai împins cu putere. Prea multa putere...
M-am dezechilibrat şi am alunecat pe marginea ultimei trepte. Ştiam că dacă voi cădea, am să pierd tot. Ai venit lângă mine, m-ai apucat de braţ să mă tragi lângă tine, departe de orice pericol, dar nu ai putut.
Măna mi-a alunecat până ce s-a desprins în totalitate. Nu mă mai temeam. Acceptasem sfârşitul.
În gol, mă rostogoleam alături de visele, amintirile şi dorinţele ce îmi mai rămăseseră. Şi strigătul tău disperat, cu glasul ce îmi era aproape străin "Nu am vrut să se întămple aşa!".
Da, iubire, nici eu nu am vrut... Şi totuşi, soarta ne adusese acolo, pe ultima treaptă a iubirii noastre. Dacă am fi rămas pe cea de dedesubt, probabil că acum am sta îmbrăţişaţi, deasupra tuturor, dar nu chiar în vârf...
Nu ai vrut.
Spuneai mereu că nu vom avea cum să ne hrănim acolo sufletele care cerşeau cu disperare să muşte din ceva.
Însă n-ai ştiut niciodată că aş fi avut eu iubire cât să le umplu pe amândouă...
Acum sunt jos.
Tu ai rămas acolo pentru că ai frică de înălţime... Nu poţi să sari.
Atunci, de ce mi-ai cerut să urc cu tine? De ce mă încurajai când spuneam că nu mai pot?
Oare nu tocmai pentru că te temeai să nu fi tu cel care va cădea?