El...

Încă mai crede că o să fie bine.
Că o sa vină proasta aia înapoi şi o să poată să-i atingă iar umerii şi antebraţul.
Că o să se iubească 50 de ani în mii de feluri şi că n-o sa se plictisească niciodată de buzele lui.
Că n-o să-l lase ca altă dată cu ochii-n soare, că n-o sa mai fugă după autobuze şi că vor aştepta amândoi, cuminţi pe o bancă, să ia un taxi.
E unul din oamenii ăia ce încă mai cred în iubire veşnică, iar eu mă chinui în fiecare zi să-l dezvăţ de visatul ăsta inutil.
O caută în continuare pe fata care i-a sucit minţile şi a plecat cu sufletul lui, la fel ca în toate filmele proaste de dragoste la care s-au uitat adesea împreună.
Ea şi-a bătut joc, dar pentru el nimic nu contează.
De câte ori i-a smuls bucăţi din inimă, de câte ori şi-a înfipt colţii în pielea lui sensibilă şi a sfâşiat-o fără milă.
Şi el urla că o iubeşte.
Şi încă mai crede că iubirea-i plină de suferinţă.
Şi o vrea înapoi pe a lui.

Îl întâlnesc adesea ca din întâmplare în metrou sau prin cafenele aglomerate.
Pierdut în mulţime, cercetează atent fiecare persoana pe care o întâlneşte şi speră ca undeva în spatele privirilor nepăsătoare ale trecatorilor, să îşi găsească muza.

Şi-a jurat că o va iubi pentru totdeauna, iar acum se ţine de cuvânt.
Chiar dacă iubirea lui s-a rătăcit undeva pe drum şi s-a pierdut printre fumul ţigărilor din barul în care se duce în fiecare noapte, să uite că a pierdut-o.