Oare iubirea chiar invinge totul?

Era o dimineata racoroasa de primavara. Probabil ca ingerasii se jucau linistiti
in cer in timp ce printesele inca isi mai faceau somnul de frumusete in
palatele lor mari.
Ea se plimba linistita prin parcul care ii amintea de trecut. Respira adanc aerul curat in comparatie cu cel din restul orasului de beton. Era prinsa intre blocuri gri zile la rand, iar cand timpul ii permitea, fugea la locul ei drag unde nimeni nu o putea gasi. Cel putin nimeni cunoscut nu trecuse pe acolo pana atunci…
Ii placea sa priveasca lacul albastru. I se parea ciudat cum razele soarelui se oglindeau atat de frumos in apa linistita.
Uneori, cand era nervoasa si cei pe care ii iubea o raneau, se ducea acolo, pe malul lacului, lua pietre de diferite dimensiuni si le arunca cu putere. Se calma si multumea in sinea ei parcului pentru ca a primit-o si de aceasta data.
Dimineata aceea era insa cam ciudata…
Timpul parea ca trece greu, diferit, iar ea nu se putea concentra sa invete lectia la fizica pe banca pe care statea de fiecare data. Ciudat… De obicei mergea foarte bine treaba aceasta…
A lasat caietul din mana si a ramas surprinsa sa gaseasca in fata ei un baiat.
Se uita atent la ea. Parea sa vrea ceva.
-Buna! Te pot ajuta?
-Buna dimineata!
Continua sa o priveasca adanc in ochi in timp ce cuvintele i-au rasunat ciudat din grura aproape inclestata de emotii.
-Hei! Esti bine?
-Da… Vroiam sa te intreb ce faci aici…
-Stau. Incerc sa invat o lectie la fizica…
-Vi des pe aceasta banca?
-Cand am timp. Da, destul de des…
-Si eu la fel…
-Ai vazut si tu biletelele pe care le tot lasa cineva in care scrie povesti de dragoste unei fete pe care scrie ca nu o cunoaste?
-Eu… Eu le scriu…
-Uau! Esti foarte talentat!
-Multumesc!
-Tu chiar nu o cunosti pe fata aceea?
-Am visat-o o data…
-Cum arata?
-Pai…Era satena, avea ochii caprui… Si , scuze , dar… Semana perfect cu tine …
-Deci… De aceea te uitai asa la mine…
-Da. Scuze, trebuie sa plec…
-Nu, stai! Crezi ca sunt chiar eu fata din vis?
-Pai, nu stiu… Trebuie sa plec!
A fugit repede ocolindu-i privirea intrebatoare. Fata l-a urmarit pas cu pas. Se gandea ca nici macar nu l-a intrebat cum se numeste… A lasat-o pe banca aceea cu noi ganduri si ipoteze ce o faceau sa-si piarda si mai tare interesul pentru lectia aceea pe care nu o terminase de invatat…
In cele din urma, trezita de alarma telefonului mobil fixata strategic cu 20 de minute inainte de inceperea testului la fizica, s-a ridicat cu greu si a pornit spre locul pe care avea cel mai putin nevoie sa-l vada acum: scoala.
Testul a decurs normal… Normal pentru cineva constient ca n-a invatat mai nimic si ca va lua o nota care in cel mai bun caz nu ii va afecta mediile pe termen lung…
Se gandea la baiatul din parc ce i-a atras atat de mult atentia. Ii ramasesera in minte ochii lui verzi, patrunzatori. Ochii pe care nu-i va uita mult timp de atunci inainte…
Visa cand o voce cunoscuta a trezit-o brusc:
-Alice! Ce e cu tine? Ai patit ceva?
-A, nu Laura, sunt bine! Nu-ti face griji!
Era putin mirata. Pentru prima data cea mai buna prietena a ei a intrebat-o daca a patit ceva… De obicei discutiile lor incepeau cu “Buna! Hai sa-ti spun ultima barfa din scoala! “ sau “Mi-am luat pantofi noi!”.
Deci se vedea. Era destul de evident daca pana si Laura observase…
Si-a propus sa si-l scoata din minte pe necunoscutul cu ochi verzi.
Se concentra mult la teme, invata mult si in general nu perimitea sa aiba momente de liniste care sa o distraga de la planul stabilit,
A hotarat sa nu povesteasca nimanui despre el si sa nu mai viziteze pentru un timp parcul acela…
Totul parea sa mearga bine… Aproape il uitase cand o problema banala, dar pe care nu o mai suporta, a adus-o pe banca aceea…
A privit curioasa la teancul de scrisori prinse de banca si acoperite in asa fel incat vantul sa nu le poata lua/ Era un parc mic si putin vizitat asa ca autorul stia ca scrisorile vor fi in siguranta.
Alice a deschis prima scrisoare, cea cu data mai indepartata. Cu doar o zi dupa intalnirea inedita a celor doi…
Pe plic erau scrise cateva cuvinte: “Stiu ca vei reveni aici. Citeste te rog! “.
Curiozitatea a impins-o sa citeasca mai departe.
“Am uitat sa-ti spun numele meu… Ma cheama Edward. “
Elucidase primul mister.Aflase numele necunoscutului…
“M-am gandit bine si cred ca tu esti fata pe care am visat-o…De ieri ma gandesc la tine si esti identica cu cea din vis…Am uitat sa-ti cer numele asa ca ti-am pus eu cateva: Isabella , Maria sau poate Alice…”
A ramas surprinsa sa-si citeasca numele…
“Si m-am gandit sa vin aici zilnic si sa-ti las cate o scrisoare. Stiu ca ceva , te va aduce candva inapoi, pe aceasta banca…”
De unde stia?! Citea oare ganduri? Alice nu gasea nicio explicatie cat de cat logica …
Baiatul ii scrisese totul. Cum o visase, cum scria inainte sa o cunoasca si lasa scrisorile pe banca aceea, cum parcul il inspira…
Dupa ce a terminat de citit pentru a treaia oara fiecare scrisoare in parte, Alice s-a gandit sa-i dea un raspuns scurt: ” Ma cheama Alice, ma gasesti aici joi la 11:00 “.
La ora stabilita Edward o astepta nerabdator. Cu toate ca stia , era constient ca va veni, a ramas surprins sa o vada cum se apropie de banca. Rasuflarea i se taiase, iar inima para ca ii va iesi din piept. Se gandea cum sa inceapa discutia, dar Alice i-a luat-o inainte:
-Buna!
-Buna, Alice! Ia loc…
-Ce frumos scrii…
-Multumesc. Tu m-ai inspirit… Tu cea din vis si tu cea din fata mea… Imi pare bine ca ai venit…
-Tu de ce vi aici, pe aceasta banca?
-Vin sa uit de probleme…Pe banca aceasta totul este mai usor… Dar tu?
-Din acelasi motiv…Uneori nu inteleg viata…Vin, ma asez pe banca si totul pare ca prinde un sens, un inteles nou… Aici este oaza mea de liniste…
Discutia a continuat parca la nesfarsit. Se priveau in ochi si nu se plictiseau unul de celalalt. Erau fascinati sa-si descopere reciproc lumile secrete. Au vorbit despre toate: despre viata, soare, univers, lumina, despre ei si despre ceilalti.
Au descoperit unul in celalalt partea ce le lipsea. Erau suflete pereche si au simtit-o inca de la inceput.
S-au despartit cu greu si si-au spus ca se vor revedea a doua zi, in acelasi loc pe care mai tarziu il vor numi “al lor”.
Au continuat asa timp de cateva luni. Uneori nu faceau altceva decat sa se salute, iar apoi ascultau impreuna zgomotul pietrelor aruncate in apa.
Si-au descoperit pasiuni comune: le placea aceeasi muzica, gandeau la fel in multe privinte si doreau aceleasi lucruri.
Insa totul s-a schimbat cand intro zi, fata a gasit pe banca o scrisoare in care el o anunta ca nu se mai pot vedea si ii dadea o vaga explicatie cum ca cineva i-ar interzice sa-i mai vorbeasca.
Alice era distrusa. A plans mult. S-a refugiat de ceilalti si s-a ascuns zile intregi in casa, departe de ochii curiosi ai lumii ce nu ar fi ajutat-o cu nimic…
Pentru o perioada a renuntat chiar sa mai mearga la scoala. I se parea ca fara Edward viata ii era goala, iar sufletul pustiu. Simtea ca ochii lui verzi o mai urmaresc inca asa cum o urmareau in parcul acela, pe banca ce fusese a lor…
Isi amintea atat de clar privirea lui… Ii era teama ca nu cumva timpul sa-i stearga amintirea… Traise langa el in cateva luni, o intreaga viata!
Parintii n-au inteles-o, au considerat-o un “caz pierdut” si au numit-o ciudata…
Incetase sa mai mearga in acel parc… Ii aducea aminte mult prea mult de cel al carui nume nu il mai putea spune nici macar in gand… Il considera un vis, un cosmar ce i-a lasat urme adanci in inima.
Uneori il visa. Se trezea speriata si isi spunea singura ca trebuie sa se calmeze. Era doar ea impotriva tuturor. Nimeni nu o intelegea nimeni nu o ajuta pentru ca nimeni nu stia adevarul… Toti stiau, credeau ca este vorba despre un baiat, dar nimeni nu stia modul in care baiatul i-a frant inima… Nimeni nu stia cu ce scrisori dormea Alice in fiecare noapre sub perna si nici cate lacrimi se ascundeau in fiecare din plicuri…
Dupa o perioada destul de lunga de timp a decis sa iasa. S-a imbracat cu niste haine vechi, si-a luat ghiozdanul si a plecat catre scoala.
Nu a luat in seama nicio privire enervanta a celor din jur… Cu toate ca toti se uitau atent la ea parea sa nu o intereseze. A intrat in clasa, si-a lasat ghiozdanul, si-a scos cateva carti pe banca si a asteptat venirea profesorului.
Pana si domnul Smith, profesorul de limba engleza a fost surprins sa o vada. S-a holbat timp de cateva secunde la ea, apoi, simtindu-se vinovat si-a retras privirea si a inceput sa le vorbeasca despre lectia ce urma sa le-o predea.
Nici in pauza lucrurile nu s-au schimbat. Toti colegii se uitau la ea, dar nimeni nu indraznea sa ii puna vreo intrebare…
Laura a indraznit impinsa de siguranta ca inca mai era cea mai buna prietena a ei…
-Alice…Buna!
-Buna, Laura.
-Esti… Esti bine?
-Sunt…
-Nu, stai… Scuza-ma, nu treabuia sa te intreb asta… Normal ca nu esti inca bine…
-Nu, e in regula doar ca nu prea vreau sa discut despre ce a fost…
-De acord. Vorbim mai tarziu. Trebuie sa plec.
Laura nu a fost niciodata o prietena destul de buna in astfel de situatii. Nu stia sa o ajute, nu era in stare sa asculte si nici sa dea sfaturi nu stia. Alice nu se supara pe ea. Stia ca are si ea destule defecte si ca Laura i le accepta de atatea ori asa ca era de asemenea obligata sa i le accepte pe ale sale.
Ziua a continuat in acelasi mod confuz si fals… Nu se simtea in largul ei si abia astepta ultimul clopotel de iesire.
Nici ea nu stia de ce, dar simtea ca trebuie sa mearga in parc. Chiar in secunda aceea. Si-a luat in graba ghiozdanul si s-a indreptat spre iesire.
Ajunsa la poarta parcului a stat o clipa pe ganduri. Stia ca daca va intra, va da dovada de slabiciune, isi va arata ei ca nu l-a putut uita pe Edward.
A pasit incet, nesigur si s-a apropiat de banca… In minte avea imaginea clara a ochilor sai. Era o imagine draguta. Ei doi, pe banca, privindu-se…
Lacrimile au inceput sa-i inunde chipul, durerea o cuprindea pe masura ce amintirile deveneau mai clare. Nu-si putea scoate din minte ideea ca nici macar nu stia pentru ce disparuse asa din viata ei… Avea dreptul macar la o explicatie. Merita sa stie de ce baiatul ce ii jura iubirea a decis sa o paraseasca printr-o scrisoare intr-o zi banala de toamna.
A inchis ochii si a simtit cum durerea ii invaluie tot trupul. Nu isi mai simtea picioarele si fara sa-si dea seama s-a apropiat cam prea mult de lac… Era pe punctul de a cadea cand o mana rece, dar atat de cunoscuta a tras-o cu o miscare rapida, dar placuta.
Surprinsa sa-l vada , Alice a inceput sa planga de emotii.
Edward o tine in brate si incerca sa o linisteasca.
-Alice, gata, sunt aici calmeaza-te!
-De ce-ai mai venit? De ce? Vrei sa ma amagesti iar? Intr-o zi o sa pleci… Si eu o sa raman din nou singura. Aproape ca te uitasem, a mintit ea.
-Nu, nu o sa mai plec! Alice, am incercat sa te uit, dar n-am putut asa ca m-am intors. Simteam ca esti aici si am avut dreptate. Am incercat sa stau departe de tine, dar nu pot!
-Macar, merit o explicatie pentru modul in care mi-ai spus “adio”, merit sa stiu de ce ai disparut pentru o perioada din viata mea…
-Meriti! Imi cer iertare ca nu ti-am spus atunci, n-am putut! Te rog, hai pe banca noastra… Mi-e dor sa stam acolo si sa ne privim in ochi… O sa-ti spun tot… Haide…
S-au asezat incet si totul parea atat de firesc… Cu exceptia lacrimilor lui Alice si a gandurilor lui Edward totul era obisnuit, ca lunile acelea pe care le-au petrecut impreuna.
Au urmat cateva clipe de tacere, un ragaz pe care Alice i l-a acordat lui Edward pentru a-si pune gandurile in ordine. Nici nu-si putea inchipui ea cata nevoie avea el de momentul acesta… Era confuz, nu stia daca va putea face fata situatiei. Simtea ca pe umerii lui apasa o greutate mult prea mare ce din clipa in clipa poate sa-l striveasca.
-Ce iti voi spune acum, ti se va parea ciudat, poate ti se va parea o minciuna, dar te rog sa ma crezi. Mi-e foarte greu sa fac ce fac acum, te rog, asculta-ma!
-Edward, ma sperii… Ce ai?
-Alice, eu sunt print! Provin dintr-o familie nobila, parintii mei sunt urmasii unor mari regi… Mama mea a afalt de noi doi… Mi-a interzis sa te mai vad… De aceea ti-am lasat scrisoarea… Nu iti mai puteam vorbi…
Alice il privea si nu putea sa creada. Stia ca Edward nu avea niciun interes sa o minta si totusi i se parea imposibil… Cum sa intalneasca ea, din toti baietii din oras, tocami un print?
-Si, acum, nu este periculos sa fi aici cu mine? Mama ta si-ar putea da seama ca ai venit sa ma vezi…
-Acum nu-mi pasa de mama, imi pasa de tine! Vreau sa stii adevarul.
El si-a reluat povestea de unde ramasese:
-I-am spus mamei ca te iubesc si ca imi doresc sa continui sa vorbesc cu tine, ca nu-mi vad viata altfel, dar mi-a spus ca un print, nu poate avea o relatie cu o fata oarecare. Mi-a spus ca atunci cand voi fi suficinet de mare ea si cu tata ma vor insura cu o printesa adevarata. Dar eu nu vreau nicio printesa! Te vreau doar pe tine. Am incercat sa le explic, am incercat sa-i fac sa inteleaga, dar mi-a fost imposibil.
-Chiar e imposibil, Edward… Trebuie sa terminam povestea aceasta… Nu o sa putem niciodata sa fim fericiti! Chiar daca tu vrei sa fim impreuna, probabil mama ta te va santaja cumva sa nu ne mai putem vedea… Si tu tin enorm la tine, si recunosc ca nu te-am uitat in tot acest timp cat nu te-am mai vazut, dar nu se poate…
-Ba da! Alice, tu vrei sa fim in continuare iubiti?
-Da, vreau… Dar intelege ca nu putem…
-Deci raspunsul e “da”, vrei?
-Vreau.
-Atunci vom putea. Ai incredere in mine. Am un plan si in curand va fi bine, iti promit!
-Inca nu-mi vine sa cred… Inainte sa avem discutia aceasta ma gandeam ca m-ai parasit dintr-un motiv banal, ca te-ai plictisit de mine, ca nu m-ai mai vrut…
-Cum puteai sa crezi asta? Credeam ca mi-ai citit in privire cat te iubesc…
-Pai tocmai, pentru ca ti-am citit mi-era imposibil sa cred, Doar ca nu gaseam alta explicatie…
-Ai dreptate. Trebuia sa-ti scriu atunci tot… Sa-ti marturisesc tot adevarul…Mi-era teama ca nu ma vei crede…
-De fapt esti singura persoana pe care o cred!
-Te iubesc, Alice! Si iti jur ca voi lupta pentru iubirea aceasta in ciuda amenintarilor parintilor mei.
Tocmai cand Alice, urma sa-i marturiseasca de asemenea lui Edward cat il iubeste si ca o sa lupte alaturi de el in numele iubirii lor, o voce autoritara i-a intrerupt:
-Edward, fiule, ce cauti aici si mai ales ce cauta aceasta fata cu tine? Ea este Alice nu-i asa? Ti-am spus ca iti interzic sa te mai vezi cu ea!
-Mama, da, ea e Alice si nu-mi pasa de interdictiile tale! O iubesc, mama! Si stiu ca si ea ma iubeste! Si nu-mi pasa daca trebuie sa plec de acasa pentru a putea sa fim fericiti! M-am saturat sa-mi spui mereu ca ma vei casatori cu o fata pe care nici macar nu o cunosc…
-Te rog frumos, plecam imediat! Haide! Acum! Si eu m-am saturat de mofturile tale! De astazi nu vei mai iesi din casa, iti voi angaja profesori particulari si nu vei mai parasi curtea aceea pana te inveti minte! Iar tu, domnisoara Alice, te rog sa-mi lasi baiatul in pace! De ce vrei sa fi iubita lui? Vrei sa ne iei averea nu-i asa?
-Doamna, eu astazi am aflat ca el e print…
-Nu-mi pasa! De astazi, relatia voastra s-a terminat. Edward sa mergem!
-Alice, te iubesc si o sa ma intorc la tine, iti jur! Te rog sa ma astepti!
-O sa te astept, o sa fiu mereu doar a ta sit e voi astepta cat va fii nevoie! Te iubesc!
Confuza, Alice, ramasa pe banca, a hotarat sa nu planga. Stia acum ca Edward o iubeste si ca intr-o zi se va intoarce la ea. A decis sa astepte, sa isi vada de viata ei normala, pana cand printul ei se va intoarce sa o salveze.
Zilele treceau incet, dar era sigura pe ea. Continua sa invete, sa ia note bune si din cand in cand iesea cu prietenii la plimbare.
Era cu Laura intr-un magazin cand i s-a facut rau si a lesinat.
Speriata Laura a chemat o ambulanta si a mers cu ea la spital.
O veste cutremuratoare urma sa-i schimbe intreaga viata si sa-i dea peste cap planurile pe care si le facuse: Alice avea leucemie.
Doctorii erau nesiguri in privinta tratarii bolii. Alice era constienta ca mai devreme sau mai tarziu aceasta boala o va ucide!
Prima persoana la care s-a gandit, a fost Edward! Cum ramane cu planurile lor? Daca pana va veni el sa o salveze va fi prea tarziu?
Avea asa multa nevoie de el acum… Nici macar nu putea da de el…
Si-a adus aminte ca ii lasase un numar de telefon pentru “urgente”. A hotarat sa-l sune. Merita sa stie adevarul deoarece si-a promis ei ca nu il va minti niciodata pentru a nu mai exista intre ei incidente ca cel de atunci cand a aflat ca este print…
A format numarul de telefon prelungind fiecare apasare a tastelor pentru a intarzia momentul cand va trebui sa-i spuna…
-Alo. Cine este?
-Edward, sunt Alice!
-Alice! De ce plangi? Ce s-a intamplat?
-Eu… Eu am leucemie Edward! O sa mor!
-Nu, Alice, nu se poate sa mori! Planul meu… Este aproape gata… In curand o sa putem fii fericiti!
-Intelege Edward, o sa mor!
-Unde esti?
I-a dat adresa spitalului, iar peste doar cateva minute Edward era in salonul ei.
-Alice!
Plansese tot drumul si fata a observat acest lucru. I-a sters usor lacrimile si i-a spus ca asa a fost sa fie… Ca iubirea lor nu este facuta sa reziste…
-Nu pot sa accept asta, intelegi? Te iubesc! Si nu pot accepta sa te pierd!
-Gata, linisteste-te! Nu avem ce sa facem, bine? Hai sa traim momentele astea, hai sa nu ne mai gandim la viitor! Doctorii mi-au spus ca acum sunt bine, ca pot pleca acasa si ca trebuie sa vin la control o data pe saptamana…
-Vrei sa mergem in parc?
-Da, vreau!
S-au plimbat ore in sir prin parc, se tineau de mana si din cand in cand cateva lacrimi le cadeau pe obraz…
Se gandeau de ce soarta a fost asa de dura cu ei si de ce le-a fost dat sa se desparta, nu pentru ca nu se iubesc, ci pentru ca asa le este scris…
Dupa lungi momente de tacere, el a spus hotararea pe care a luat-o:
-Alice, am hotarat sa plec cu tine oriunde! Renunt la tot! Plcam amandoi undeva departe…
-Acum, nu-ti pot refuza nimic. Am decis sa fac orice sa-mi petrec cu tine restul vietii…
-Mergem la mare?
-La mare? Da… De ce nu?
-Vreau sa inotam impreuna…
-Imi place mult marea… Va fi poate ultima oara cand o sa o vad… Asa ca accept.
Au cumparat cu putinii bani pe care ii aveau la ei doua bilete de tren si au plecat la mare…
Nu aveau bagaje asa ca de cum au ajuns s-au indreptat spre plaja pustie si s-au plimbat printre valuri.
Traiau intens fiecare clipa pentru ca stiau amandoi ca nu mai aveau mult timp…
-Alice, ramai putin aici… Vin repede. Vreau sa-ti aduc ceva…
-Te rog, sa nu ma lasi aici!
-Cum sa te las aici? Vin repede… Promit.
In cateva minute era inapoi. A privit-o in ochi si i-a spus sincer, din toata inima:
-Alice, stiu ca suntem mici, dar nu stiu daca voi mai apuca sa-ti spun asta vreodata. Vrei sa te mariti cu mine?
-Acum?
-Da, uite! Ti-am adus un inel… Un inel care sa simbolizeze iubirea noastra… Deci vrei?
-Da, Edward, vreau!
I-a pus inelul pe deget in timp ce doua din lacrimile lor s-au intalnit pe nisip…
Au ramas toata noaptea pe plaja si au dormit imbratisati.
De dimineata au privit impreuna rasaritul, iar Edward i-a adus un ceai cald la micul dejun. Erau fericiti si simteau ca isi petrec astfel viata din totdeauna.
Isi jurau in fiecare clipa iubirea si doar privindu-se in ochi isi spuneau ce aveau de spus. Alice inca se mai pierdea in ochii verzi ai iubitului sau si inca mai simtea fiori cand ii atingea mana.
Era o iubire pura, o iubire de adolescenti ce parea ca nu va muri niciodata.
Daca ii priveai o clipa ai fi stiut cat de mult se iubesc si cate sunt in stare sa faca pentru o iubire…
Au stat pe plaja cateva zile, apoi au hotarat sa plece deoarece Alice nu se simtea prea bine. Cum au ajuns, Edward a dus-o la spital unde au primit o noua veste cutremuratoare! Boala lui Alice avansase si situatia era din ce in ce mai grava. Pentru ea zilele aproape ca se terminasera, iar tot ce mai putea el sa faca era sa-i fie alaturi pana la sfarsit.
Doctorii au decis sa o interneze pentru a putea sa o supravegheze mai bine si sa ii usureze chinul in cazul in care ar pati ceva.
Acceptasera amandoi moartea si vorbeau deschis despre acest subiect,
Edward i-a marturisit ca nu o sa o uite niciodata, iar Alice i-a spus ca va avea mereu grija de el din cer si ca atunci cand ii va fi mai greu, sa se gandeasca o clipa la ea.
El nu s-a despartit de patul ei pana in ultima clipa. A tinut-o de mana si a fost acolo cand sufletul i-a parasite trupul. A privit-o in ochi si i-a spus pentru ultima oara cat de mult o iubeste.
Ultimele cuvinte pe care Alice le-a spus au fost: “Dragostea invinge totul!”.
Edward nu a uitat niciodata aceste cuvinte.
la 3 ani dupa moartea frumoasei si unicei sale iubiri, Edward a ramas singur, a renuntat sa se mai considere print si a plecat sa locuiasca intr-o casa pe malul marii. Acolo traise ultimele clipe frumoase cu Alice si acolo dorea sa traiasca tot restul vietii lui.
Printr-o petitie pe care au semant-o 1000 de personae a reusit sa sa redenumeasca parcul in care ei s-au cunoscut.
Noul nume era “Alice”, iar pe banca lor au fost scrise ultimele cuvinte spuse de aceasta: “Dragostea invinge totul!”.
Pentru prima oara parcul era plin de persoane care o cunosteau pe Alice sau care au venit doar pentru ca ii auzisera drama.
Poate ca moartea lui Alice nu a schimbat lumea. Poate ca toti cei ce i-au auzit povestea o vor uita intr-o zi .
Poate nu vor invata nimic din ea si poate cuvintele de pe banca se vor sterge.
Poate vor da un nou nume parcului cand un alt cuplu de indragostiti va suferi o drama asemanatoare.
Insa, un lucru este sigur. Iubirea chiar invinge totul.
Cei doi au demonstrat ca aceste cuvinte sunt adevarate si ar trebui sa fie un exemplu pentru noi toti.
Sunt un real exemplu al iubirii sincere, dezinteresate si al curajului de a lupta pentru ceea ce au simtit.

Sfarsit !