Pentru că e singura ce încă mai crede că o iubeşti.

Ce te-ai face fără ea?
Cum ai putea să mai respiri fără să îi simţi dimineaţa aroma plăcută de vanilie printre cearceafurile tale mototolite?
Te-ai obişnui oare vreodata să trăieşti fără zâmbetele ei calde, fără privirile rugătoare ce te-au îndemnat nopţi la rând să o visezi?
Mai ştii când te atingea pe mână şi urma cursul sângelui ce îţi pulsa prin fiecare venă?
Şi cât de tare ţi-ai fi dorit sa fie mereu lângă tine.Chiar şi în cele mai mohorâte zile de noiembrie.
Şi "te iubesc"-ul ăla pe care nu l-ai mai putut ţine în tine... Şi lacrimile ei. Atât de sincere.
Cu sufletul curat. Pătat doar de dorinţele tale murdare...
Te-a iubit, omule!
Şi nu regretă pentru că ştie că undeva, în tine, în spatele măştilor din oţel pe care le afişezi zilnic în toate locurile publice aglomerate în care te poate surpinde cineva, se ascunde el, cel care a făcut-o să viseze.

Poate nu meritai nici un sfert din câte ţi-a oferit.
Poate că nu aveai dreptul să intri în lumea ei cu vise neîmplinite şi poate că nici nu ar trebui să afli despre lacrimile ce i se scurg dn ochii ai căror unic posesor eşti doar tu.
Era normal ca una ca ea să se îndrăgostească de lumea pe care tu i-ai arătat-o. Vedem mereu asta prin filme şi ne spunem că sunt iubiri fără speranţă. Nici ea nu mai are speranţe. Le-a pierdut pe toate în jocul periculos ale cărui regului le-ai stabilit singur, fără ca măcar să o întrebi.
E prea naivă să îndrăznească să îţi reproşeze că trişezi, că te joci cu inima ei şi că s-ar putea să i-o pierzi.
Şi chiar dacă e puţin cam târziu să dai înapoi, iubeşte-o sau las-o!
Da-i drumul. Las-o pe ea să treacă peste toate. Singură.
Oricum va fi bine. Mereu a fost.
Chiar dacă a strâns în inimă atâta venin încât să otrăvească tot universul ce o înconjoară.
Ar muri.
Şi probabil că ar învia iar... Doar pentru tine, pentru iubirea pe care ştie că i-o porţi, indiferent ce îi spui când o întâlneşti în drum spre serviciu.